Ai auzit vreodată expresia “Trebuie să îl ajut pentru că nu este destul de bun să se ajute singur”?
De ce crezi că și-ar lua cineva un astfel de rol, deși nu i s-a cerut ajutorul?
Rolul de Salvator – așa cum reiese din triunghiul dramatic construit de Karpman -, denotă desconsiderare a puterii și a capabilității celuilalt de a acționa prin propria sa chemare.
.
Cine este cel desconsiderat care atrage Salvatorul prin propria sa chemare inconștientă?
Este tocmai victima din același triunghi dramatic, care prin propria sa inferioritate atrage vibrațional persoana care să-l sprijine pentru a face față situației. “Te ajut închipuindu-mi că mă ajut pe mine.” Salvatorul nu înțelege că prin manifestarea sa interioară de a sări în sprijinul celuilalt, ar dori de fapt să se ajute pe sine, auzind propriul strigăt interior, aceeași desconsiderare interioară pe care el o percepe la celălalt, pe fondul stimei lui scăzute de sine, fără a putea conștientiza acest lucru.
Nevoia de a sări în ajutor este expresia nevoii de a fi ajutat și, neconștientizând acest lucru și neschimbând ceva în interiorul lui, Salvatorul va continua să simtă aceeași nevoie și să ajungă la el strigătele de ajutor din afară ca reflexie a propriilor strigăte, până la epuizare și astfel să îmbrățișeze prin comutare un alt rol din triunghiul dramatic – rolul de victimă (“Eu îi ajut pe toți, dar pe mine nimeni nu mă ajută”) sau de persecutor (“Toți sunt niște nerecunoscători”), pentru că rolurile se întrepătrund și sunt comutate la nivel inconștient.
Este indicat ca fiecare persoană să se direcționeze în primul rând către sine, spre a se asculta, spre a se cunoaște, spre a se vindeca sau reorienta și abia apoi către exterior.
Iubirea de sine derivă din hrana afectivă primită în copilăria timpurie care ne-a fost combustibil în tot procesul dezvoltării noastre.
Iubirea de sine, fără a fi întotdeauna vinovată, este sursa a tot ce-i rău,
spunea Immanuel Kant.
Iubirea de sine este văzută în cadrul psihologiei ca fiind unul dintre stâlpii de rezistență ai unei stime de sine armonioase.
În opinia mea, iubirea de sine este tot – este unitatea noastră bio-psiho-emoțională și energetică, este baza pe care se clădesc echilibrul nostru funcțional și armonia vibrantă a Eului nostru în relație perfectă cu Sinele.
Ea include atât stima de sine stagnată sau dezvoltată pe tot parcursul vieții noastre, fundamentul iubirii de sine, cât și concepția despre sine și încrederea în sine, aflate într-o totală interdependență.
Ne iubim pe noi înșine și pe ceilalți necondiționat, în ciuda limitărilor și a slăbiciunilor, în ciuda atitudinilor comportamentale, ne iubim și iubim dincolo de Eu, pentru că iubirea vine de la Sine și se răsfrânge în tot sistemul nostru fizic, psihic și energetic.
Un copil care crește spunându-i-se frecvent „Nu ești bun de nimic!”, va prelua această expresie ca pe un tipar pe care va mula expresii similare, ajungând un adult cu carențe afective și o stimă de sine scăzută, fiind convins că „nu este bun de nimic”, fiindcă acesta este modelul ce i-a fost implementat. Aceasta este concepția sa despre sine pe care a dezvoltat-o încă din mediul familial, care automat îl face neîncrezător în sine și în ceilalți.
„Nu mă simt la înălțimea celorlalți!” va spune acesta ca adult, neîncrezător în sine și în capacitățile sale, având tendința inconștientă de a depinde de ceilalți, de a merge pe urme bătătorite.
Zona de confort îi conferă spațiul călduros în care poate funcționa, iar în relații își potrivește în mod inconștient o mască – de salvator sau victimă uneori sau persecutor alteori -, pentru a-și ascunde golul afectiv din interiorul său, hrănindu-și în același timp propriile sentimente de valoare scăzută de sine și de nesiguranță profundă.
Ignorarea propriilor sale nevoi și cerințe interioare, negarea propriilor sale simțăminte, asumarea vinovăției pentru ce i se întâmplă la un moment dat, renunțarea la cine este cu adevărat, sunt toate modalități prin care o persoană poate rămâne blocată în rolul de victimă.
Victima se simte adesea copleșită, prea epuizată pentru a-și rezolva situațiile de viață și a-și stăpâni emoțiile, așteptând ca altcineva să o facă pentru ea.
Pentru a nu mai fi victimă, este necesar ca persoana în cauză să fie deschisă spre a accepta circumstanțele reale ale relației ei cu persoana de lângă ea.
Este necesar să conștientizeze faptul că, pentru a schimba ceva, ea va trebui să fie cea care să facă schimbările, învățând să-și asume responsabilitatea, să acționeze, să se confrunte cu cele mai întunecate temeri, focusându-se pe reușita dezvoltării ei personale.
In rolul de persecutor, își va arunca propriile frustrări asupra celorlalți, cerând inconștient ca alți oameni să le ofere o anumită autoritate sau importanță și să încerce să o obțină devenind dur sau crud. Insă dacă ar veni vorba să se confrunte cu adevărat cu propriile temeri, s-ar ascunde mai bine în spatele măștii. Când se află într-o relație dramatică, persecutorul se simte îndreptățit să îi învinovățească pe ceilalți.
Salvatorul, deși pare o forță pozitivă, deținând falsa impresie că ocupă o poziție puternică – cea mai puternică poziție din triunghiul dramatic -, se simte nesemnificativ ca și victimă și dorește ca alte persoane să depindă de el pentru a se simți văzut sau pentru a câștiga afecțiunea celorlati – acea afectiune care i-ar putea umple propriul gol afectiv.
Este necesar să se confrunte cu propriile sale emotii, sentimente, convingeri și limite, să le înțeleagă și să le accepte sau să le schimbe pentru a-și putea remedia comportamentul de a sări în sprijinul celuilalt, fără ca acesta s-o ceară, pentru a-l salva la nevoie.
Momentul când va conștientiza rolul pe care și l-a atribuit față de celălalt și față de sine în același timp, va fi momentul când va păși în afara triunghiului dramatic, va fi momentul de start al schimbării lui.
Diverse acțiuni comportamentale pot veni în sprijinul celui prins în triunghiul lui Karpman, pentru a-l învăța să se elibereze de acesta, ca de pildă:
- Acțiunea de a spune „nu” față de ceea ce nu este în acord cu el;
- Curajul de a cere ceea ce dorește și a renunța la ceea ce nu dorește;
- Oferirea de feedback constructiv;
- Inițierea unei negocieri;
- Acceptarea de a fi vulnerabil, fără a fi o victimă;
- Recunoașterea celuilalt ca pe o individualitate unică ce merită respectul de a-i oferi spațiu și alegerea de a cere sprijin atunci când consideră el.
Într-o deplină stare mindful, oricine poate învăța să se îndrepte către sine și să-și descopere unicitatea și armonia de dincolo de Eu. Acest lucru înseamnă că se va vedea la un moment dat pe sine însuși și de asemenea pe ceilalți ca fiind persoane depline, având propria putere și propriile daruri, dar totodată și slăbiciuni și limitări, fără a vedea pe unul mai bine sau mai rău decât pe altul, complet fără judecată și conexiuni cognitive inconștiente.
Într-o deplină stare mindful, oricine poate învăța să se IUBEASCĂ PE SINE.
Stela Mihai, psiholog
No comments